Albina în mitologie și legende

Mar 19, 2020

De-a lungul timpului oamenii au văzut în albine niște ființe complexe, care poartă în ele toată maiestria creației. Albinele sunt făpturile cele mai profunde, făpturile ce știu să creeze și să se bucure de rodul muncii lor.

În mitologie, albina a fost văzută ca un personaj fabulos, personificat, care ajută până și la creația lumii, datorită înțelepciunii sale. Legendele confirmă inteligența albinei, munca acesteia și priceperea cu care își organizează propria viață. Albina fiind sămânță a înțelepciunii și materializare a spiritului, poartă mesajul divin, fiind deseori asociată cunoașterii și inițierii, scrie incredibil.online. Albinele apar frecvent în mitologia egipteană. Fără a fi divinizate direct, ele au fost puse în relație directă cu marile divinități. Albinele apar frecvent în hieroglifele egiptene și erau favorizate de faraoni. În Egipt, se credea că albinele au apărut din lacrimile zeului suprem Ammon sau Amon-Ra. Egiptenii antici au folosit mierea ca îndulcitor, ofrandă pentru zeii lor și chiar ca ingredient fluid pentru îmbalsamare. Turtele de miere au fost coapte de egipteni și folosite ca o jertfă de împăcare a zeilor iar mierea a avut un rol sacru în nașteri, decese și căsătorii. Se credea că mierea este utilă pentru a furniza energia și inspirația de a crea un copil.

Mitologia maya din America precolumbiană avea un zeu protector al albinelor, Ah Mucencab; un zeu similar, Anigal, a existat și în mitologia alano-osetă din Caucaz. Pentru greci și romani, albina era simbolul sacru al elocvenței plăcute („dulce ca mierea”). În mitologia greacă albina era uneori identificată cu Demeter, zeița pământului și a culturilor. Potrivit unei legende, pe buzele lui Pindar și ale lui Platon s-ar fi așezat, încă din copilarie, niște albine care le-au inoculat harul divin al vorbirii frumoase. Tradiția greacă pretinde că Pitagora nu a mancat nimic, doar miere de-a lungul întregii sale vieți. La daco-romanii din spațiul carpato-danubian, protectoarea albinelor era Diana, zeița pădurilor și a fiarelor, primind chiar epitetul de Diana Mellifica, adică “producătoare de miere” (ca Apis Mellifica). În mitologia romană, morții, pentru a trece țărâmul din lumea cealaltă, aveau de luptat cu neînfricatul câine Cerber. Spre a-l îmbuna, mortul trebuia să-i ofere acestuia o turtă de grâu făcută cu miere, turtă ce se punea în sicriu, alături de mort. Acest obicei s-a păstrat și la români, cu coliva. În mai toate ceremoniile închinate zeilor, mierea și ceara jucau un rol important. Atât grecii cât și daco-romanii turnau pe morminte vin, așezau turte făcute cu miere și aprindeau lumănări numai din ceară. Apoi împodobeau cu mulți trandafiri. Se făcea deci o asociere obligatorie între divinitate și albină cu produsele ei. Ceremonialul religios folosit și azi la români (și nu doar la ei ) de a oferi spre gustare celor care se căsătoresc o bucățică de fagure cu miere (mai nou pișcot cu miere) este tot o reminiscență din mitologie. Se dorește astfel ca viața mirilor să fie dulce, fericită și îmbelșugată. În folclorul mitologic românesc, albina este văzută ca mesagerul însuflețit cu puteri magice, o insectă sfântă care a ajutat la crearea lumii alături de Dumnezeu. Apare și un mit asemănător celui egiptean potrivit cărora albinele au apărut din lacrimile Maicii Domnului, când aceasta plângea moartea lui Iisus Hristos. Albinele erau ocrotite de Sânzaiene și alte făpturi magice.

Legenda Florilor de tei pornește de la iubirea pură a unui băiat și a unei fete. Băiatul se numea Albin, iar fata Teia. Domnitorul regatului dorea să se căsătorească cu Teia, așa că a trimis oamenii să o aducă la palat. Aceștia l-au omorât pe Albin cu sabiile, iar pe ea au dus-o domnitorului. Teia a refuzat cererea în căsătorie a domnitorului și a murit la scurt timp, fiind îngropată într-un loc pustiu. Pe mormântul ei a crescut un tei, la a cărui flori vine în fiecare an albina, dornică să continue povestea de dragoste dintre Teia și Albin. În basmele românești, dar și în cele din literatura universală, albina este insecta ce-i este recunoscătoare mereu omului. Îl răsplătește dându-i o aripioară, pe care acesta dacă îi va da foc sau o va privi va fi ajutat negreșit de albine.